Rascoala - Liviu Rebreanu

Rascoala - Liviu Rebreanu

Răscoala de Liviu Rebreanu este una dintre capodoperele literaturii române interbelice sau, citându-l pe Eugen Ionescu „de departe cel mai bun roman românesc” (Nu, 1934). Printre calitățile care l-au convins pe dramaturgul de prim rang al secolului XX să-i acorde operei lui Rebreanu o asemenea onoare se numără: „accelerația în progresie geometrică a acțiunii“, „marile linii, marile mișcări, marile forțe“ și impresia pe care o lasă cititorului la sfârșit „de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o liniște mortuară“.

George Călinescu vedea în Răscoala un „roman al gloatei”, datorită extraordinarului talent al autorului de a reda personajul colectiv - în cazul de față, țăranii dornici de dreptate. De altfel, măiestria cu care este zugrăvit personajul colectiv din Răscoala reprezintă unul dintre principalele merite ale acestui monument al romanului românesc modern, fiind remarcată de majoritatea criticilor. Astfel, Pompiliu Constantinescu constata că: „Nicăieri în proza noastră, nu există o atât de magistrală evocare a psihologiei de masă și un delir colectiv mai adânc și plastic realizat”.

Tudor Vianu remarca, în același spirit, că „Țăranii alcătuiesc un singur organism, reacționând sinergetic, ca un polipier gigantic”, în timp ce George Călinescu considera că tocmai în această capacitate de a reda mulțimea ca personaj colectiv constă genialitatea lui Rebreanu: „Liviu Rebreanu nu vede individualul, ci numai colectivul... Nicio figură nu se poate memora. Când însă e vorba de țărani, văzuți în masă, lucrurile se schimbă. Scriitorul redevine genial”. Publicat în 1932, Răscoala este un roman social de factură realistă, având ca sursă de inspirație răscoala țărănească din 1907.

Constituind una dintre cele mai ample construcții epice din literatura română, romanul reunește o multitudine de personaje și destine, urmărite de un narator omniscient, detașat și obiectiv. Rebreanu reconstruiește cu fidelitate realitatea socială a epocii, conferind autenticitate atât personajelor, cât și limbajului acestora, într-o viziune profund realistă asupra lumii rurale și a conflictelor care o traversează.

Alexandru Piru, remarca în cartea sa „Permanențe românești” în ce constă în primul rând meritul acestei creații magistrale: „Acesta este romanul lui Liviu Rebreanu, o ilustrare, în cele mai bune pagini ale lui, a tragicei condiții țărănești în perioada dominației burghezo-moșierești și o condamnare de amploare nemaicunoscută a exploatării și asupririi. Nicio operă a literaturii noastre dintre cele două războaie mondiale nu a pus mai cu putere o problemă socială și nu a tratat-o mai profund, la un nivel artistic similar.” Răscoala este un roman realist, caracterizat printr-o reprezentare dură a realității, care îl apropie de naturalism.

Scenele de violență și cruzime din Răscoala, asemenea celor din Adam și Eva sau Ciuleandra, marchează o nouă etapă a realismului românesc, aspect remarcat și de Tudor Vianu: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus”.

În ceea ce privește viziunea autorului în legătură cu ceea ce dă cu adevărat valoare unei opere literare este interviul acordat la 1 ianuarie 1926 revistei Ideea europeană, antedatat 1924 și intitulat mai târziu Cred, în care acesta spunea că durabilitatea unei opere literare este direct proporţională cu „cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde”. Iar pentru ca personajele sale să fie cât mai vii, ținea cont de această regulă: „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură în indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză.

Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile…” Ținând cont de aceste exigențe ale autorului, putem spune fără nicio urmă de îndoială că Răscoala este într-adevăr un roman plin de viață autentică, în care personajele par mai vii și mai reale ca nicicând în romanul românesc. Romanul are o structură circulară, realizată prin reluarea, la început și la sfârșit, a acelorași repere: discuția despre problema țărănească din tren, imaginea gării și a trenului și personajul Grigore Iuga.

În incipit, Grigore Iuga sosește cu trenul în gara din București, iar discuțiile despre pământ și despre condiția țăranilor, purtate de personajele întâlnite în tren, prevestesc izbucnirea răscoalei. În final, un alt tren îl poartă pe Grigore Iuga spre un nou destin, în timp ce, pe peron, Rogojinaru își reafirmă vechiul dispreț față de țărani. Astfel, romanul se închide în același cadru în care a început, iar revenirea atât a motivului trenului și al gării, cât și a problemei țărănești conferă construcției o formă sferică și sugerează că, în pofida răscoalei și a reprimării ei, conflictul social rămâne nerezolvat.

În ceea ce privește structura, romanul este împărțit în două părți: „Se mișcă țara”, care surprinde acumularea tensiunilor și atmosfera de neliniște ce precedă izbucnirea revoltei, și „Focurile”, consacrată desfășurării răscoalei și represiunii acesteia. Fiecare parte cuprinde câte șase capitole, ale căror titluri - precum „Pământurile”, „Flămânzii”, „Flăcările” și „Sângele” - au o evidentă valoare sugestivă și concentrează simbolic esența episoadelor pe care le denumesc.

Alternarea planurilor narative, tehnică utilizată și de Lev Tolstoi în „Război și pace”, îi permite lui Rebreanu să surprindă simultan mai multe perspective asupra răscoalei: lumea țărănească, universul proprietarilor de pământ și perspectiva autorităților. Trecerea succesivă de la un plan la altul contribuie astfel la construirea unei imagini ample și complexe a societății aflate în pragul revoltei. Astfel, personajele sunt selectate din me…

Datele ediției

• ISBN: 9786303034478

De reținut

Pe parcursul lecturii, urmărește diferența dintre ceea ce știe naratorul și ceea ce află personajele.