Poezia muzicii batrane

Premiul special al juriului UNATC pentru proiectul Nu stiti muzica! Explorarea universului sonor prin tehnici teatrale CAND SALA DE CLASA DEVINE SCENA, IAR MUZICA II DA GLAS Exista intalniri artistice care se consuma in lumina rampei si exista intalniri care continua mult dupa stingerea reflectoarelor, transformandu-se in intrebari, cautari si proiecte de viata. Lucrarea prietenului meu, actorul Horatiu Furnica, apartine acestei a doua categorii. Ea este rezultatul unei cercetari academice facute cu acribie si totodata expresia unei pasiuni pentru teatru si muzica, marturia unei constiinte artistice aflate in plina formare, care refuza sa desparta scena de scoala, cultura de experienta cotidiana si actul creator de responsabilitatea fata de celalalt. La numai 25 de ani, Horatiu Furnica se remarca printr-o maturitate profesionala si intelectuala pe care o intalnim tot mai rar in randul artistilor foarte tineri. Este un actor talentat, inzestrat cu inteligenta scenica, sensibilitate si o cultura generala vasta, dar, mai ales, este un profesionist in adevaratul sens al cuvantului. Profesionalismul sau nu se reduce la disciplina repetitiei sau la respectarea rigorilor meseriei. Se vede in felul in care isi pune intrebari, in seriozitatea documentarii, in curiozitatea cu care traverseaza domenii diferite si in capacitatea de a transforma informatia acumulata intr-o experienta vie, accesibila si relevanta pentru cei din jurul sau. Horatiu Furnica nu priveste cultura ca pe o colectie de referinte menite sa impresioneze, ci ca pe un organism viu. Pentru el, Stanislavski, Viola Spolin, Jean Piaget, Erik Erikson, Johan Huizinga, istoria muzicii moderne si fenomenul Beatles reprezinta adevarati parteneri de dialog. Ii aduce in aceeasi incapere, ii lasa sa se contrazica, sa se completeze si sa lumineze, din unghiuri diferite, aceeasi problema: cum il putem ajuta pe adolescentul contemporan sa se inteleaga, sa il observe pe celalalt si sa ramana prezent intr-o lume care ii fragmenteaza necontenit atentia? Titlul lucrarii, Muzica in teatru in educatie. Fenomenul Beatles ca vehicul pedagogico-teatral in dezvoltarea cognitiva si spirituala a adolescentului, anunta un teritoriu interdisciplinar dificil. Autorul paseste pe un teren unde se intalnesc istoria muzicii, teoria teatrului, pedagogia, psihologia dezvoltarii, sociologia culturii si experienta practica a lucrului cu adolescentii. Riscul unei asemenea intreprinderi ar fi fost dispersia. Horatiu Furnica evita insa acest pericol prin stabilirea unui centru de greutate clar: ascultarea. In fond, despre ascultare vorbeste aceasta carte. Despre ascultarea muzicii, desigur, dar si despre ascultarea partenerului de scena, a elevului, a grupului, a propriului corp si a propriilor nelinisti. Autorul intelege ca muzica nu este un simplu ornament sonor, asezat peste un exercitiu teatral pentru a-l face mai agreabil. Ea poate deveni partener de joc, element de atmosfera, contrapunct afectiv, suport ritmic, stimul al imaginatiei, organizator al atentiei si, in anumite situatii, adevarata instanta dramaturgica. Muzica insoteste actiunea, o provoaca, o disciplineaza, o coloreaza si ii confera sens. Caracterul lucrarii este, inainte de toate, interdisciplinar. Dar aceasta interdisciplinaritate nu este una decorativa. Nu avem de-a face cu o simpla juxtapunere de informatii despre Beatles, adolescenta si joc teatral. Autorul construieste o relatie functionala intre domenii. Conceptele teatrale sunt folosite pentru interpretarea fenomenului muzical, istoria muzicii devine suport pentru o interventie pedagogica, iar reactiile adolescentilor sunt analizate prin grila experientei scenice. In acelasi timp, cartea are un pronuntat caracter eseistic. Horatiu Furnica scrie cu libertatea actorului care cunoaste structura scenei, dar nu se teme sa improvizeze in interiorul ei. Discursul sau alterneaza observatia teoretica, evocarea istorica, confesiunea, analogia culturala si relatarea directa a experientelor pedagogice. Uneori fraza capata densitate filosofica; alteori devine alerta, ludica si aproape orala. Aceasta mobilitate stilistica ii confera textului personalitate. Autorul nu se ascunde in spatele unei neutralitati academice artificiale. Isi asuma punctul de vedere, entuziasmul, indoiala si emotia. Lucrarea are, deopotriva, caracter aplicativ. Acesta este unul dintre meritele sale esentiale. Ipotezele nu raman suspendate intr-un discurs teoretic despre efectele benefice ale artei. Ele sunt verificate printr-un atelier concret, desfasurat cu adolescenti, construit in doua secvente complementare: o prelegere-auditie interactiva despre istoria muzicii secolului al XX-lea si o suita de jocuri teatrale acompaniate de muzica trupei Beatles. Autorul observa reactiile participantilor, isi adapteaza interventia, descrie ezitarile, momentele de blocaj, schimbarile de energie si raspunsurile finale. Cercetarea devine astfel si jurnal de laborator artistic. Forta cartii sta tocmai in aceasta trecere de la concept la experienta. Horatiu nu afirma doar ca muzica poate concentra atentia; descrie cum muzica a reorganizat spatiul de lucru si a readus participantii catre joc si partener. Nu spune doar ca teatrul dezvolta empatia; urmareste dificultatea adolescentilor de a se privi in ochi in timpul exercitiului ,,Oglinda si transformarea treptata a stangaciei intr-o relatie atenta, protectoare. Nu vorbeste abstract despre autocunoastere; consemneaza momentul in care un licean poate formula, la finalul experientei, ca a invatat ,,cum sa ma iubesc . Asemenea momente justifica, dincolo de orice statistica, necesitatea acestei cercetari. Alegerea formatiei Beatles drept centru al demersului nu este una intamplatoare si nici nu reprezinta doar expresia unei preferinte muzicale. In lectura propusa de autor, Beatles devin un fenomen total, situat la intersectia dintre muzica, spectacol, identitate colectiva si transformare sociala. Cei patru muzicieni sunt priviti ca interpreti, personaje, cr…