Noul concept de existenta - Viorel Chitea

Existența a fost înțeleasă ca ceea ce poate fi privit doar din afara ei, mai exact, ca ceea ce poate fi obiect pentru un subiect, și nicidecum ca o stare de imanență din care nu se poate ieși pentru a spune „aceasta este”. Conceptul de existență nu a inclus, așadar, în însuși conținutul său, subiectivitatea ca atare (fapt ce ar fi făcut din existență o interioritate fără exterioritate), ci s-a limitat la ceea ce se poate obiectiva. Eu exist fiindcă mă integrez în sfera unei obiectivități atotcuprinzătoare, și nu fiindcă noțiunea de existență m-ar include pe mine însumi în propriul ei conținut. Altfel spus, potrivit conceptului de existență utilizat pînă în prezent a exista nu înseamnă și a fi subiectiv, ci a „transfera” subiectivitatea în obiectivitate. Conștiința mea există fiindcă, asemenea tuturor celorlalte lucruri, poate fi obiect pentru alte conștiințe. Nu este vorba însă aici de o corelare necesară a existenței cu un subiect (adică nu înseamnă că există doar ceea ce este observat), ci, dimpotrivă, de faptul că existența a fost înțeleasă ca ceva absolut independent de orice subiect și tocmai din această cauză, în anumite circumstanțe, ea putea să intre, ca obiect, în relație cu un subiect. Prin reformularea conceptului de existență intenționez, așadar, să depășesc limitele definiției tradiționale și să ies astfel din impasul unilateralității obiective, dînd existenței înțelesul de interacțiune originară și inevitabilă între subiect și obiect, de imanență proprie unei coexistențe între sineitatea conștiinței și obiectivitatea realității, astfel încît „a exista” să implice în mod necesar alături de lume și perspectiva subiectivă „eu sînt”. Potrivit noului concept de existență nu vom mai putea spune, în mod pertinent, că diverse lucruri există, ci întotdeauna afirmația corectă ar trebui să fie aceea că „eu și cutare lucru existăm”. Existența devine astfel apanajul unei „conlucrări”, al unei mișcări de autocreație realizate în tandem de factori subiectivi și obiectivi ce se constituie într-un cîmp existențial, și nu într-o fragmentare punctiformă de lucruri care există în mod autonom.