Fata de aer - Andreea Simionel

O fată aflată la granița dintre două lumi, două limbi și două identități. Arina are cincisprezece ani și pășește pe linia fragilă dintre ceea ce a fost și ceea ce poate deveni. A plecat din România și s-a mutat la Torino în urmă cu doi ani, dar simte că nimic din lumea care o înconjoară nu i se potrivește cu adevărat. Numele ei este prea greu de pronunțat pentru colegii italieni, limba maternă are prea multe asperități, iar trupul ei capătă forme prea pline. Astfel, începe să-și controleze tot mai mult, zi după zi, gândurile, sentimentele, alimentația. În jurul ei, părinții, sora și prietenii par tot mai îndepărtați. Arina se luptă cu povara originilor sale est-europene, cu dorința de a-și găsi locul într-o țară nouă, Italia, iar în centrul tuturor acestor frământări se află propriul corp, care cade, rezistă și se ridică din nou. Andreea Simionel scrie o poveste emoționantă despre adolescență ca teritoriu de frontieră, despre iubirea dintre surori și despre refugiul neașteptat pe care îl oferă cărțile. Cu o scriitură vulnerabilă și incandescentă, autoarea ne spune că, după ce ai alunecat sub apă, poți învăța încet să respiri din nou, ca și cum ar fi pentru prima dată. Fata de aer este un remarcabil roman al maturizării, în care Andreea Simionel, o tânără autoare de origine română, demonstrează o stăpânire a limbii italiene mai impresionantă decât a multora dintre colegii de breaslă născuți în Italia. Alături de o extraordinară galerie de personaje memorabile, se află o protagonistă complexă, aflată în conflict cu lumea din jur și cu o mamă hiperprotectoare. - Cristina De Stefano, Marie Claire Mama nu mă privește. S-a făcut mică pe scaun. Plânge, și suspinele îi zdruncină umerii. - Privește-te în oglindă, îmi cere doctorița. Spune-mi ce vezi. Încap toată acolo, în oglindă. Părul negru, prins într-o coadă înaltă. Ochii verzi, ca în acel cântec pe care-l fredonam când eram mică, ochii verzi, ca la berzi. Trăsăturile mele colțuroase și palide. Nasul lung, movilițele pomeților. Venele de pe brațe se ramifică pe dosul palmelor. Oasele bazinului trasează un dig. Sunt un obiect ascuțit. Dacă mă atingi, te tai. Într-un final, corpul meu și-a făcut apariția. A parcurs kilometrii care ne despărțeau, a depășit granițele. Am devenit un tot. Mi s-a schimbat conformația craniului, forma feței și culoarea părului, grosimea încheieturilor. Vocea doctoriței mă readuce înapoi în cabinetul ei din spital. - Îți place ceea ce vezi? întreabă ea. Ți se pare frumos? E o întrebare cinstită. S-a așezat picior peste picior și mă studiază, ținând un cot pe birou. Sunt sinceră pentru prima oară după multe luni, poate chiar ani. - Nu, răspund. - Și ce e frumos, după părerea ta? - Câinele meu. - Fata de aer, Andreea Simionel